am obosit...m-a obosit lumea, ma obosesc oamenii. Simt o oboseala permanenta, si cum sufletul meu moare bucatica cu bucatica. Din tot ce a fost uman in mine, a ramas doar o mica parte, care nu ma lasa sa fiu perversa, care inca spera la perfectiune si la "barbatul ideal". Perfectiunea pentru mine inseamna in primul rand comunicare, respect reciproc si sinceritate. Sper ca aceasta bucatica de umanitate ramasa in sufletul meu sa se merite, si sa reinvie si restul sentimentelor care au fost ucise in trecut. pana la urma cine zicea ca speranta moare ultima, zicea a naibii de bine, dar si atunci cand speranta moare ce se intampla? Te doare a naibii de tare cand nu mai ai nici o speranta, oare speranta moare odata cu omul? Sau cum se intampla....?